"Izvorul Tămăduirii" - Biserica Grecească din Calafat

Ctitorii bisericii

În conştiinţa oamenilor locului Biserica "Izvorului Tămăduirii" este cunoscută şi ca fiind Biserica Grecească, pentru faptul că a fost contruită de către greci.
Mormântul din curte bisericii şi pisania de la intrarea în sfântul lăcaş menţionează că aceasta a fost ctitorită de Hagi Panait Theodoru, "fondatorele comunităţii, bisericii şi şcolii elene din Calafat", acesta fiind "născut la anul 1808 în Petrilu Agrafa Epitului şi repausat la 31 ianuarie 1872 în Craiova", cum se poate citi pe placa mormântului ridicat în curtea bisericii de fiii săi pioşi în anul 1872.
Hagi Panait Theodoru era dintr-o familie de vechi neguţători şi oameni ai mării, cutreierase lumea în lung şi lat, făcuse danii aşezămintelor mănăstireşti de la Athos, ajunsese în pelerinaj chiar şi la Ierusalim şi înzestrase cu odoare de preţ biserica cea mare, cea elenă din Brăila, în al cărui port ajungea cam din doi în doi ani, descărcând mărfuri din Orient şi luând grâne de Bărăgan. Documente aflate în arhivele bisericii dovedesc faptul că era un om cucernic, care prin daniile sale ajutase la clădirea, începută în 1869, a Sfintei Biserici cu hramul Adormirii Maicii Domnului din Piaţa Mare, Ştirbei Vodă, a Calafatului. Donase, de asemenea, în aprilie 1870, bisericii cu hramul Sfinţilor Apostoli Mihail şi Gavril din Craiova, icoana "Izvorul Tămăduirii" împreună cu două sfeşnice împărăteşti de alamă şi cu angajamentul ca în tot restul vieţii, la sărbătoarea Izvorului

Tămăduirii să dăruiască şi câte 10 galbeni. Un hrisov atesta chiar că este cavaler de Rhodos, titlu de nobleţe echivalând ce al Cavalerilor de Malta. Înclinăm să credem că Hagi Panait Theodoru era dintr-un neam cu noi, român. În munţii Pindului şi în văile Epirului din Grecia erau foarte multe sate locuite de aromâni, care după înrăutăţirea bruscă a situaţiei lor politice în 1822, au început să plece din acele locuri aşezând-se cu predilecţie în localităţi de pe malul Dunării în Ţara Românească, dar şi în interiorul ei. Există în biserică icoana hramului pe care este însemnarea: "Această sfântă icoană s-au făcut cu cheltuiala mea, chir Panait Theodoru, 1834 mai, 26". Însemnarea este ca şi altele de pe aceeaşi icoană, cu litere chirilice, dovadă că şi în casa ctitorului se vorbea româneşte şi se cultiva scrierea chirilică. Istoria Calafatului, mai ales cea a începuturilor şi dezvoltării moderne ulterioare, atestă abundent contribuţia comunităţii greceşti în continuă devenire la statuarea şi înflorirea acestui oraş. Deşi puţin numeroasă în peisajul populaţional, comunitatea grecească din Calafat a crescut neîncetat ajungându-se la 165 de etnici eleni în anul de sfârşit al veacului al XIX-lea. Viaţa spirituală a orăşelului a beneficiat precumpănitor de aportul unor personalităţi locale ale etniei greceşti: şcolile din Calafat au avut slujitori exemplari, după cum viaţa bisericească a fost pecetluită de slujirile unor distinşi prelaţi greci. Biserica Grecească a avut parohi valoroşi, dar şi dregători din întreg cuprinsul României (Megalopol, Gheorghiac, I. Faranga, T. Cristodulo, N. Cabrili, N. Lazaris). Ultimul preot de origine grecească, Cuseriu Petule, doctor în teologie la Constantinopol, a lăsat în urma sa un exemplu de devoţiune şi rezistenţă morală. Fiica lui Hagi Panait Theodoru şi a soţiei sale Ana, Theodora Theodoris, avea să rămână pe pământ românesc, devenind după căsătoria cu Mihalache Coandă, Theodora Coandă - Coana Riţa pentru localnici, lumea de la Craiova, Calafat, Perişor, locuri în care şi-a petrecut viaţa alături de soţul său. Au avut împreună o casă plină de bucurii şi de copii, trei băieţi şi tot atâtea fete. Constantin Coandă, întâiul născut al familiei Coandă, viitor geneeral de corp de armată, ministru în mai multe rânduri şi Preşedinte de senat, avea să fie tatăl lui Henri Coandă, savantul român de renume mondial, de numele căruia se leagă începuturile celei mai spectaculoase cuceriri din zilele noastre, aviaţia cu reacţie, ce avea să deschidă orizonturile strălucitoare ale cuceririi cosmosului. Portretele ctitorilor, Hagi Panait Theodoru şi soţia sa Ana Theodoris, două lucrări de mare valoare artistică realizate la Viena şi având dimensiuni impresionante, străjuiesc de o parte şi de alta maiestuoasa intrare în biserică. Orice muzeu din lume ar fi mândru să le găzduiască, dar numai aci, în biserica ctitorită de ei, chipurile lor capătă aureolă de sfinţi. Alături de portretele lor, săpate pe două plăci de marmură, stau numele celor care prin danii generoase au contribuit la ridicarea bisericii. Sunt aici nume de rezonanţă pentru Calafat, rostite şi acum cu respect, care au contribuit la dezvoltarea edilitară şi la înflorirea vieţii economice şi spirituale a urbei: Theodoros D. Faragos, Mateos Z. Ioanidis, Constantinos Dim Arsseni, Nicolaos Maria Lazais, Ştefan Al. Nicolaidis, Mix X. Teodorous, Panait Teodoru, Nicolas Kumps, George Zuroglos, Dim Arsseni (străbunicul scriitoarei Florentza Georgetta Marincu) Lazaros Dumitriu, Panag Harocopos, Georgios K. Kontas, Andreas Micopulos, Atanasios Nicolaidis, Naum Dimitriadis, Constantin Hristodolu, Stamatos Pantazi şi alţii. Construcţia bisericii Construcţia bisericii a început în anul 1864 şi s-a terminat în 1874, fiind ridicată pe terenul donat de ctitorul ei, Hagi Panait Theodoru, teren amplasat în cel mai pitoresc şi înalt loc din Calafat, la o înălţime de peste 70m deasupra nivelului Dunării, având o frumoasă vedere spre Dunăre şi Vidin. Biserica era deschisă şi spre folosul românilor din Calafat, astfel că aceştia au înţeles să devină donatori şi sprijinitori fără preget. În faţa bisericii, ctitorul îşi va construi o casă impunătoare şi o gospodărie pe măsură, iar în spatele ei va fi construită o şcoală pentru copii comunităţii. Biserica în formă triconică, cu ziduri solide de peste un metru în grosime, are trei turle, două pe pronaos şi una pe naos, ce se sprijină pe stâlpi solizi în formă pătratăcu latura de un metru. Stâlpii sunt legaţi între ei cu arce de cerc pe care stau aşezate bolţi dispuse în valuri, totul fiind realizat din cărămidă sârbească şi var hidraulic. Pantocratorul, de formă octogonală, are ferestre mari pe fiecare turlă înlesnind inundarea incintei cu lumină. Catapeteasma bisericii este din lemn sculptat şi dispusă într-un arc de cerc în zig-zag, bogată în ornamente sculptate în lemn de tei şi nuc. Pictura bisericii este realizată în ulei, cu scene rare în stil realist şi cu alese motive florale. Interiorul bisericii este înnobilat cu patru policandre de cristal veritabil de Murano. În naos, pe partea dreaptă, la vedere, se află un epitaf de mare fineţe, realizat prin cusătură în basorelief din fir de aur şi argint, , reprezentând scena punerii Domnului Hristos în mormânt. În vârtejul istoriei Evenimentele generate de Războiul de Independenţă, al cărui semnal de început avea să fie dat de la Calafat, îşi vor pune amprenta pe trupul bisericii, folosită ca punct strategic de armata română combatantă aici. În preajma declanşării Războiului de Independenţă Calafatul era un punct strategic de prim ordin. Schelă de comerţ şi oraş deschis pe Dunăre, Calafatul jucase un rol important în războaiele anterioare, datorită poziţiei sale dominante peste malul drept al fluviului pe care era situat Vidinul. Cel mai înalt punct al oraşului fusese ales drept loc în care să se înalţe Biserica Grecească. Această poziţie o expunea tirurilor inamice de pe celălalt mal al fluviului, dar îi conferea şi privilegiul de a fi un post de observare ideal, permiţând o panoramă admirabilă în toate părţile. Primele obuze turceşi trase de bateriile din cetatea Vidinnului asupra Calafatului le-au răspuns la 26 aprilie/8 mai 1877 tunurile româneşti din Bateria "Ştefan cel Mare". Era semnalul declanşării ostilităţilor armate care aveau să ducă la cucerirea Independenţei de Stat a României. În urma duelului intens de artilerie, între altele, a fost lovită şi bolta Bisericii Greceşti, străbătută în multe locuri de obuzele turceşti. Schimburile de focuri au continuat în perioada următoare, dar unuldintre cele mai puternice dueluri de artilerie a avut loc la 12/24 august, când "inamicul a cu mai multă vigoare ca oricând, trăgând poate de trei ori pe atâtea focur câte au tras bateriile noastre". În raportul întocmit de comandantul artileriei oraşului se arată: "17 lovituri au fost îndreptate asupra Bisericii Greceşti, unde se găsea ofiţerul observator şi staţia telegrafică; un obuz a lovit uşa bisericii, a intrat înăuntru, a explodat şi a sfărâmat ornamentele; un altul a pătruns în acoperiş, un al treilea a lovit turnul. În urma acestora, ofiţerul nu mai putea face observaţii din cauza zgomotului şi a norului de pulbere. Un al patrulea obuz pătrunde prin fereastra din faţa bisericii rupând grilele, face explozie în interior dărâmând şi lovind mai multe părţi din interior, un al cincilea loveşte turnul din mijloc trecând prin ferestrele pe care le scoate din zidărie şi, în fine, al şaselea cade înăuntrul bisericii, rupând sârmele conductoare şi aparatele. Din acest moment, atât ofiţerul cât şi telegrafiştii geniului au fost siliţi a părăsi biserica şi a se adăposti mai înapoi şi în lături după un mal de pământ...". Victoriile repurtate pe câmpurile de luptă de armatele ruso-române au grăbit sfârşitul ostilităţilor, care aveau să se termine tot la Calafat, în 23 ianuarie/4 februarie 1878, când, la orele 12, uraganul de foc pe care aproape zilnic bateriile de la Calafat îl îndreptau asupra Vidinului a încetat. Dezideratul de veacuri al poporului român - independenţa politică deplină - fusese realizat. Iar Biserica Grecească din Calafat, martoră a faptelor de eroism de atunci, rămasă să înfrunte în continuare vicisitudinile istoriei, străjuieşte şi azi hotarul ţarii ca o stâncă neclintită la graniţa dintre pământ şi cer, cum neclintită a fost voinţa poporului nostru în decursul istoriei sale.